Astazi mi s-a facut dor… Un dor nebun… Sa scriu…

Despre cum stiam sa iubesc si despre cum am invatat sa iubesc culorile iernii, muntele si frigul. De cand ma stiu, spun raspicat si tare ca iubesc muntele. Pentru ca m-am nascut la munte. Ar fi cam singurul motiv pentru care il iubeam pe-atunci… Acum, mi-am dat seama ca m-am reindragostit… m-am indragostit de sportul preferat al iernii, schiul, m-am indragostit de felul in care iubesc, sau am invatat sa iubesc… frigul, albul, fulgii mari de zapada, linistea si calmitatea muntelui, capriciile vremii in varfurile cele mai inalte ale lui. Mi-am incarcat bateriile sufletului, m-am aprovizionat cu acea liniste si pace, acea armonie… vitaminele care-mi lipsesc intr-un Bucuresti plin de betoane.

 

Am vazut de curand peisaje pe care le-am lasat sa se scurga in mine, muta de uimire, la fel cum se scurgeau  firisoarele albe de apa care brazdau trupul de piatra al muntelui …

Muntele este frumos pe vreme buna, dar este fascinant pe viscol, pe timp de ceata sau cer acoperit, conditii in care pamantul si cerul fuzioneaza intr-un tot albicios. Am iubit de curand, conditiile in care am schiat de un alb-gri, in care nu mai exista repere, in care nu mai exista cer si pamant, iar orizontul in care priveam era perfect uniform, fara detalii vizibile. Ceata laptoasa, fulgii grei si mari care ma loveau in fata, am iubit disconfortul psihic indus de  sentimentul de suspendare intr-un cer innorat in care mi-am pierdut simtul de “deasupra, dedesubt, vertical, orizontal”…

Am privit totul cu ochii sufletului, iar acolo sus, stelele, luminate de razele lunii, se vad altfel…sunt mai aproape de noi….sau noi de ele… M-au ajutat sa-mi astapar setea morala de basme, de vise si dorinte.

M-a vrajit marea de nori, stralucirea crestetelor insorite, stralucirea culmilor inzapezite, care inconjurau marea…m-au cufundat in admiratie… Acolo sus, cu marea de nori la picioare si coroane de stele pe crestet, am avut un sentiment de innobilare.

Mi-am dat seama de curand, ca iubesc pana si aerul rece care-mi face pielea de gaina, atunci cand deschid fereastra pentru a fuma o tigara, iubesc diminetile in care ma trezesc cu un chef nebun de a-mi arunca pe mine…doar haine, cat mai multe si fara o legatura intre ele, ci doar cu starea mea de spirit si sa ma amestec in multimea anonima, in drumul meu in care ma insoteste doar frigul…

Sa nu uitam ca… suntem oameni… si…

“Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta… si asa omul incepe sa invete… ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui ‘ maine ‘ este prea nesigur pentru a face planuri … si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza.. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina, si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata … si cu fiecare zi invata.

Cu timpul invata ca daca sta alaturi de cineva doar pentru ca ii oferea un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu va vrea sa se  intoarca la trecut.

Cu timpul intelege  ca doar cel care e capabil sa-l iubeasca cu defectele sale, fara a pretinde sa il schimbe, ii poate aduce toata fericirea pe care si-o doreste. Isi da seama cu timpul ca daca este  alaturi de acea  persoana doar pentru a-si intovarasi singuratatea, in mod inexorabil va  ajunge sa nu mai vrea  sa o vada.

Cu timpul invata  ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.

Cu timpul invata  ca a se  scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.

Cu timpul intelege ca daca a ranit grav pe cineva, e foarte probabil ca ceea ce a fost intre ei  nu va mai fi la aceeasi intensitate.

Cu timpul isi da seama ca desi poate fi fericit cu cineva, intr-o buna zi o sa planga dupa cel pe care l-a  lasat sa plece.

Cu timpul isi da  seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul isi da seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate… ridicate la patrat.

Cu timpul invata ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum spera.

Cu timpul isi da  seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traia  exact in acel moment.

Cu timpul va vedea ca desi se simtea fericit cu cei care-i erau imprejur, ii vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu el si acum s-au dus si nu mai sunt…

Cu timpul va  invata ca incercand sa ierte  sau sa cera iertare, sa spuna ca iubeste, sa spuna ca-i e dor, sa spuna ca are nevoie, sa spuna ca vrea sa ii fii prieten, “dinaintea unui mormant”, nu mai are nici un sens.

Dar din pacate, se invata doar cu timpul… “

Batai de aripi

Sunt acea fiinta care inca nu stie sa zboare deasupra florilor, care asteapta, la adapost de roua si bazait de ganganii, ca zidurile sa se prabuseasca, lanturile sa se rupa… si sa-si poata deschide aripile… Inca nu stiu sa fiu multicolora, zburdalnica, dansatoare…

Sunt o fiinta incorsetata, un vierme infasurat intr-un giulgiu de matase, un embrion asteptand spasmele facerii. Sunt o fiinta oarba, legata de maini, care-mi astept sansa de a urma acea cale spre alta sfera de existenta.

 

Astept fagaduinta despartirii de giulgiul de matase, promisiunea lasarii in urma a unui mod de a fi. Astept ca dezordinea multicolora a zborului meu sa se contopeasca cu puritatea intamplarii neprevazute… astept  sa pot zbura fara precizie, sa pot zburda libera in prezentul plin de ordine si determinare. Astept sa ies din imaginar, sa ies din labirintul visului in care traiesc, sa nu ma mai limitez la o simpla participare la lume, la un raspuns dat solicitarilor, necesitatilor cotidiene. Astept sa pun capat experientei duale, care ma obliga sa parcurg distanta covarsitoare dintre modul in care traiesc…atat de singura… si modul in care imi doresc sa traiesc… Numai la sfarsitul acestui fond, imaginatia mea isi va lua zborul…..acela va fi momentul in care imi voi dezmorti aripile somnoroase, iar crisalida va sparge giulgiul de matase si voi putea zburataci fara precizie. Astept ca eu, o fiinta atat de plapanda, cu gingasia si gratia aripilor, sa ating acea implinire sufleteasca pe care o caut…o viata “atat de libera”, o viata chiar daca va fi scurta. 

 

Sunt fascinata de puterea sentimentelor, numai la gandul imaginatiei…numai la fagaduinta la ceea ce-mi lipseste cu desavarsire…acea suplete a degajarii si nepasarii, atat de indecenta, atat de condamnata …care imi da adevarata masura a vietii si a mortii.

Adevarul despre aberatii

Unde sunt momentele acelea de care avem nevoie cel mai mult ? E de ajuns o clipa de ratacire si magia s-a pierdut… isi face bagajelul si pleaca in bucla aceea a timpului in care nu mai exista decat amintirile. Si brusc, usa se tranteste intre tine si restul povestilor de viata din jurul tau…ramai singur, fara chef, incepi sa traiesti in alb si negru, fara strop de culoare…  iti creste pulsul si te umpli de nervi constientizand ca esti doar tu si veninul pe care ti l-au infipt toti ceilalti in inima…

Chipurile lor se estompeaza pana la anulare si fiecare clipa, care trece, e un fel de delete pe tastatura viselor tale…

Esti “sedus” de transparenta si freamatul gandurilor si te lasi prada lor….te cufunzi in ele si te lasi atins…ca si cum ati fi doi amanti care pastreaza in trupurile lor amintirea iubirii…hmmm….la draq….doare rau…o durere atat de puternica incat ajunge sa-ti placa…..devii dependent…si mai vrei….

Traiesti atat de intens nepasarea asta naroada… si-ti spui ca nu mai “doresti” sa o simti, ci vrei sa “traiesti”…tot o dorinta… Si atunci cand nu mai speri si nu mai astepti nimic, te trezesti pentru o clipa…si te intrebi daca aerul pe care-l respiri a explodat in mii de molecule de dorinte sau de regrete….

Si uite asa in vremurile astea cu soare inselator… adevarul devine o trauma acuta… Te costa daca-l constientizezi, daca-l spui…. si te afecteaza daca-l asculti. Spulbera cele mai atent fabricate iluzii, cele mai bine inradacinate certitudini. Adevarul este tot ceea ce iti sfasie, in tacere, echilibrul…

Si-ntr-un tarziu nedorit,  trebuie sa te intorci printre oameni. Si sa te prefaci ca traiesti…

Nimic…

In noaptea asta nu vreau sa-mi mai fac planuri, nu vreau sa-mi mai simt trairile din adancurile meschine ale trupului, ale sufletului meu… vreau doar sa uit de puterea crunta pe care o am de a ma minti pe mine insami… vreau doar sa uit ca am uitat cum e sa simt macar un rest de fior… Vreau doar sa uit ca visul meu a luat-o razna…

Acum….aici…..tolanita pe un sezlong, departe de casa, departe de toti, am un sentiment ciudat si placut de liniste… Am un chef nebun de…nimic! Si as putea pluti in cheful asta pentru tot restul vietii…

In jurul meu incepe sa mi se destainuie o lume pe care nu am vazut-o pana acum, o lume in care incerc sa ma integrez de cateva zile bune….O lume care pana acum doar mi s-a aratat si abia acum imi vorbeste…ma lasa sa-i descopar linistile.

Lumina lunii s-a oferit sa-mi fie umbrela, sa ma protejeze de zarva facuta de semenii mei…. Valurile marii soptesc imaginatiei mele, povesti de taina a sufletelor care si-au deschis iubirea in fata lor …… Barcute albe si mici se clatina… se agita tematoare strecurand in sufletul meu acel fir de neliniste, pe care nu vreau sa-l simt acum….iar vantul incerca sa ma aduca la realitate din cand in cand, sufland peste mine un aer rece pana mi se face pielea gaina.

As vrea ca nisipul rece, pe care-mi odihnesc picioarele, sa-mi ingaduie sa-mi redesenez viata, cuvintele, trairile….. Sa pot sterge tot ce a fost pana acum si sa ma invete sa-mi trasez viata in linii simple si puncte, fara curbe si colturi….Ce simplu ar fi… Eu cu cheful meu nebun de nimic, as fi spectatorul unui destin trasat cu linii fine in nisipul auriu…

As vreau sa uit… si sa investesc in cheful asta nebun de nimic…

povestea ei si-a lui….

 EA :  As putea sa spun, aproape cu satisfactie, ca sunt un om indraznet….Pentru ca, desi mi-a fost teama mereu sa cred, am continuat chiar si atunci cand aveam o stare adanca de neliniste si de tulburare a propriei existente, a propriei iubiri…Am invatat fortat sau din proprie vointa sa nu dau bir cu fugitii….Am rabdat, zi de zi, aceleasi si aceleasi texte care cuprindeau subiectul vietii si iubirii mele. In fiecare dimineata ma apucam de trait cu forte si iluzii proaspete….care se spulberau pana in miezul noptii….Ma trezeam sperand ca tu  o sa-mi deslusesti povestea noastra de dragoste, o sa-mi povestesti neintelesele taine pe care le pastrai intentionat ca sa nu ciobesti iubirea…

Ce pot spune acum….mai mult decat “nu mai cred”?

Nu cred ca nemarturisirile pot crea o legatura durabila, nu cred ca pot crea o incantare superba, aducatoare de stabilitate….dimpotriva, darama o dragoste din temelii….Cad mai intai in prapastia suferintei, apoi se prabusesc cu totul, preschimband in noroi ani si ani din vietile noastre…

Am inceput cu « nu vreau sa te mai iubesc »…si am ajuns la un « nu te mai iubesc » soptit si temator… Mi-am inecat inima in amarul vinovatiei, am vanat cu iscusinta fiecare nepotrivire din spusele tale, am contorizat fiecare nepotrivire din scenariile pe care mi le insirai de fiecare data…. Mi-am scrijelit in inima si in suflet fiecare noapte de tradare, adevarata sau doar inventata…. Mi-am otravit sufletul cu amagiri si sperante neconfirmate, ti-am spionat visele pana cand am incetat sa mai cred…. M-am imbatat de triumful bolnav al demonstratiei ca eu am avut dreptate, pana cand a devenit un crez…necontrazis de nimeni….  Am crezut intr-un drept de a iubi un om valoros, un om de onoare, care sa faca totuna cu  ceea ce spune, cu ceea ce gandeste… Acum iti repet disperata,  hotarata, aproape tipand « te-am iertat, te-am alungat din inima mea, pot trai fara tine », sperand ca ma auzi…Ca o incantatie, ca o rugaciune… si ca orice rugaciune, e mai presus de mine…

Nu mai am rabdare… culmea, desi stiu totul despre asteptarea cuminte care mi-a umilit visele… si stiu ca nici tu nu mai ai rabdare, stiu ca fiecare minut de asteptare te raneste de moarte… trimiti mesaje si cauti orice prilej de a afla ceva de mine, innebunit de groaza asteptarii…. de aceea incalci si uiti toate regulile jocului, toate regulile juramintelor… Stiu ca te chircesti de dorinta, te prabusesti de dor si promiti lumi in care nici tu nu mai crezi…. stiu ca apelezi la trucuri la indemana instinctelor…si toate astea ca sa te strig inapoi…

Ma intreb tematoare, cat de puternica pot fi, pentru a renunta la tine, fara sa ma ratacesc… Tot ce stiu acum este ca mi-ai rostogolit destinul intr-un joc de disperare si de sacrificiu in care am suferit pe rand… si te rog sa ma crezi pe cuvant…nu mai stiu sa mai desenez cuvinte, nu mai stiu sa desenez gesturi care sa te faca sa intelegi….

Dragostea de acum, nu este un motiv sa plangi si cu atat mai mult…nu este un motiv sa mori…

 

EL : Chipul tau imi staruie in minte ca o fotografie urmarindu-ma pretutindeni. Am asteptat ani in sir ca providenta sa-si intoarca ochii spre mine. Dar… M-am intors in baia de singe a inimii zdrobite…deodata am hotarit sa rup cercul ce ma stranguleaza si sa pornesc spre tine pe calea scrisului… Asa cum ai facut si tu. As fi multumit, daca dincolo de cuvinte vei simti adincimea vorbelor ce-ti vor lumina cel putin pentru o clipa imaginea inconjurata de umbra profilata pe urcusul existentei tale… Daca insa vor ajunge prea tarziu… probabil promit ca tacerea in care ma voi cufunda va fi tot mai profunda stiind ca imi vei indeplini dorinta de a le citi atunci cand te vei simti singura, cind vei fi trista, cind o sa ai nevoie de cineva care sa-ti ghiceasca gindurile si sa-ti inteleaga durerea… Ma las inlantuit de intunericimea noptii, dau drumul soaptelor mele sa se alature alor tale pentru a ne auzi, pentru a ne simti si a ne vedea impreuna. Caut cu orice chip sa-mi alung singuratatea pornind pe urmele pasilor tai, ce s-au ascuns in pulberea drumului pe unde mergeam impreuna atat de des, azi batatorite de neimplinirile prezentului. Te regasesc pretudindeni, pe fiecare stea amagindu-ma ca noptile vor fi mai lungi pentru a putea sa te vad mai mult in vis… deocamdata. Pentru o clipa imi imaginez ca te-ai intors si ca toate clipele dureroase au luat sfarsit. Te tin in brate, imi alatur obrazul de al tau, te sarut pentru ca impreuna sa putem desface lacatul Timpului. El este singurul care va decide… Care va da verdicte! Poate ca el, Timpul, ma va invata ca, desi n-am stiut si n-am crezut, relatia s-a consumat. Mi-as dori sa fie un vis si sa ma trezesc in strigatele Dudului! Daca nu este un vis, atunci tu, nepasatoare-o, teme-te pentru cind vei cunoaste dorul de mine!!!!!!!!!!!

 

M-am indragostit prea repede de tine, te iubeam inainte sa accept ca ma indragostisem de tine. Te adoram in momentul in care te-ai hotarit sa ma parasesti. De ce, de ce nu ai vrut nici macar sa ma asculti, nu m-ai lasat nici sa ma apar, nici sa ma scuz, nici sa-ti cer iertare. Am plecat in zeci de directii, am incercat sa te uit de sute de ori, am vrut sa te smulg din sufletul si mintea mea. Dar nu am reusit pentru ca aici e locul tau. As fi gol fara tine chiar si-n sufletul meu. As muri daca as uita tot ce am trait, as fi nebun daca nu mi-as mai aminti chipul tau. Chipul tau………ce dor imi este sa te sarut, sa-ti dezmierd obrajii, sa ma joc cu sinii tai, atunci cand te tin in brate. Mi-e dor sa te-mbratisez! Ma ucide lent, dar sigur gindul ca poate niciodata, nu vom mai fi impreuna. M-ai uitat? Ai uitat oare toate clipele cind ai fost fericita? Ma urasti in continuare?… Mi-e dor de tine! Ziua ma trezesc cu tine, noaptea adorm cu tine in gind. Doare…ma doare…te iubesc…..te iubesc…..te iubesc…..ba nu mint….TE ADOR. Tu m-ai uitat? Ma urasti iar? Pling… rid… sint fericit… sunt trist….E vina ta, zic eu, e vina mea, zici tu! Avem consens! Amintirea buzelor tale ma chinuie. Imbratiseaza-ma, te implor… sau iarta-ma sau ucide-ma… fa orice numai nu mai chinui in halul asta! Imi lipsesti groaznic… Ai ramas tot a mea… ingerul meu pazitor. Ai fost Tot pentru mine! Unde esti? Te urasc…Te ador… Dar intoarce-te………

 

EL :   Chipul tau, se perinda, asemeni visului noptii ce-mi lumineaza ziua vietii mohorite. In inconstienta mea, am incercat sa ma apropii de tine, visind infinitul sau poate doar incercind a gusta clipa numita viata. Am facut ocolul pamintului in cautarea unei poteci spre tine. Era doar un munte crescut imprejurul pamintului asemeni unui inel de logodna fara poteca sperantei mele. Am incercat sa-l escaladez, dar stincile ascutite mi-au sfredelit palmele dorintei pravalindu-ma la poalele lui. Am izbit in portile lui imense, dar portile muntelui nu s-au clintit. Astfel, m-am asezat la poarta muntelui. Am inceput a-ti scrie pe nori, implorand vintul sa duca spre tine cuvintele mele de dragoste si dor.  Cineva, acolo Sus, ma iubeste si dupa un timp, ce a semanat cu veacuri, am reusit. Acum, astept ploi sa-mi umezeasca buzele crapate de lipsa buzelor tale, astept soarele sa-mi fure lacrimile suferintei, astept cerul sa te coboare in bratele mele, ai inteles defapt ca te astept pe tine … caci eu, sunt doar o frunza in bataia vintului cautind din nou magia cuvantului “Te iubesc”. Si o iau de la capat. Chipul tau imi staruie in minte ca o fotografie urmarindu-ma pretutindeni… Chipul tau… Chipul tau… Chipul tau… O infinitate de variante dar lipseste originalul (TU!)!

 

EA:    …..foarte frumos scris….chiar pare un fragment rupt dintr-un  basm….Ai trait tu asa langa mine?? Am trait noi asemenea lucruri??? Am avut parte de o asemenea poveste si eu nu-mi dau seama??? Ciudat…. Acum ai timp sa-ti amintesti, sa visezi, sa te bucuri de  tot ce ai trait in trecut…..iar la vremea lor mi s-au parut lucruri traite pe fuga, momente petrecute cu degetul tinand apasat si hotarat,  tasta >> (inainte) De ce vrei sa ne chinuim cu cuvinte frumoase….poate chiar exagerate?? de  ce vezi relatia noastra mai frumoasa decat a fost?? de dor??  de teama?
De ce transformi cuvantul intr-o arma ascutita pt a sparge crusta ce s-a  format in jurul inimii mele?? de ce acum???  ma intristeaza amintirile noastre placute….au fost umbrite de multe  incercari grele ce mi-au chinuit sufletul….. stiu sa te iubesc…. am invatat asta…. nu te chinui sa-mi  aduci aminte cum s-o fac…. acum e vorba doar de o optiune…. doar de ceea ce vreau cu adevarat… pt ca m-ai invatat ca dragostea se controleaza…. asemenea sentimente se subordoneaza vointei…. vreau sa-mi  dai libertatea de a alege calea spre tine, fara sa apelezi la descrieri a  tristetilor tale fara margini…. pt ca le cunosc…. le stiu, sunt  minunate… imi starnesc lacrimi si tristeti fara margini…. dar sunt asa  doar in astfel de clipe cruciale a vietilor noastre…. Iarta-ma daca nu citesti ceea ce ai vrea…. iarta-ma, dar ca si tine, vreau sa decid singura…. fara sa ma influentezi….. vreau sa-ti tii  cuvantul dat…. te rog….

 

EL :  Poate ca ai dreptate. Dar eu incerc doar sa-mi pun sufletul in cuvintele astea. Stii ca niciodata, sau aproape, nu ti-am spus nimic? Nimic din ce cred despre tine n-a ajuns la sufletul tau asa cum as fi dorit sa ajunga: pur, clar, fara poticneli sau nebuneli. Nimic din mine. Am vorbit despre atitea lucruri , ne-am recunoscut temerile, durerile. ne-am povestit , ne-am spus “te iubesc”-urile banale la telefon ca un fel de pup. Asa faceai si faci cu
oricine azi. Ai inlocuit “te iubesc” sau “si eu” cu “pup”! Eu nu ti-am zis niciodata nimic, constat acuma.Chipul tau atunci cind mi-ai spus ca vrei sa ne despartim?!. Cred ca era
melancholic. Sau asa as fi vrut. Pentru prima data nu mai steam sa citesc in priviri. Dar am stiut? Ne-am sarutat de ramas bun. As fi vrut ca Timpul sa se fi oprit sau macar ca secunda sa se dubleze. Dar el, Timpul, nu s-a oprit.

Cu o privire poti spune totul. Tu cunosti mai bine chestia asta! Cuvintele nu pot face asta, ele nu spun mai nimic. Senzatia ca spui ce nu trebuie si ca ce trebuie spus ramine doar gind ma duce spre un complex mintal.

Mi-as dori sa te am in fata mea, sa iti povestesc prin priviri sau prin batai de inima. Sa ma simti ca sint mai mult decit tot ce iti spun. Atita tot. Ba nu. si sa ma termin acolo unde ma opresti tu. Asta pentru ca tot imi cereai cindva sa-ti spun ce vreau, ce imi doresc.

 

EA : … Genele mele clipesc prea des… clipesc pt a opri stelutele ce vor sa cada deasupra tastaturii…

 

EL :   Am incercat sa-ti exprim in cuvinte exact culoarea sentimentelor mele. Si, constat cu amaraciune, ca am gresit. Poate este mai bine ca fiecare sa mearga pe drumul sau… Am inteles acum ca nu te pot convinge sa te intorci … am inteles ca, si daca revii, nu vei mai fi la fel. Ceva s-a schimbat in tine, cu tine… Am senzatia ca ceva se va schimba in mine. Te iubesc, nu-mi este rusine sa recunosc, dar … imi este putin jena pentru ce ti-am scris in ultimele zile. Poate iubirea noastra nu a fost atit de frumoasa, traita atit de intens ci doar in imaginatia mea.. Poate ca ai dreptate… Cindva, peste timp, cind poate vei reciti acele rinduri, vei contata ca raul pe care-l sustii cu atita patos ca l-am facut nu putea sa ne desparta. Te pierd sau ma pierzi. E clar acum… Un singur lucru e mult mai clar acum in clipele astea de totala confuzie: nimeni n-o sa te mai iubeasca ca mine. Niciodata! Te-am invatat sa iubesti… Te-am invatat sa traiesti… Te-am invatat si sa suferi. Dar ce este dragostea? Ce este iubirea? Iubirea care provine din minte este intotdeauna iubire/ura.. Nu este vorba de doua cuvinte ci este vorba intotdeauna de un singur cuvint, iubirea/ura. Eu cred ca a iubi intens inseamna a nu cunoaste orgoliul si ura. Asta te defineste pe tine, cel putin acuma: iubire/ura! Iubirea provenita din inima este intotdeauna dincolo de dualitate… Eu te-am iubit din inima… din toata inima mea. De asta ti-am facut si rau… Imi spui ca remediul poate fi in a iubi pe altcineva?! Un zimbet amarnic ma incearca? Iubirea? Inseamna a suferi, dar cu cit fugi de suferinta, cu atit mai putin poti sa iubesti. Iubirea? Nu este numai flori, zimbete, iubire, ci inseamna si lacrimi, dorinta, pasiune si de aceea putini au privilegiul de a-i descoperi puterea. Iubirea? E ca un labirint, in care alergi aiurea, e ca un cimp imens pe care toata viata ratacesti si cauti un adpost de ploaie. Ai vrut o data iubirea s-o gasesti departe, dar ai constatat intr-un tirziu ca ea s-a aflat in palma ta mereu si nu in imaginatia ta. Iubire poti gasi si in alt suflet, dar nu e ceea ce vrei, cu ceea ce ai fost obisnuita, ceea ce iti doresti. Ai obosit, ai adormit sperand sa poti visa? Trezeste-te, zadarnic o cauti in visele tale, deschide ochii… e chiar in fata ta, e chiar aici. Sint eu. Nu te poti minti! Gresesti!  Indiferent de ceea ce va fi nu voi renunta niciodata sa te iubesc, nu voi renunta la amintirile care mi-au bucurat inima si sufletul atita vreme. Ce a fost rau am uitat deja. O singura data in viata gasesti dragostea adevarata…si asta daca ai noroc…Eu sint norocos (o stii!) si am gasit-o ! Dar vrei ca ea sa dispara. Poate ca, pentru tine, dragostea adevarata n-a aparut. Inca!? As vrea pentru o clipa sa te poti vedea prin ochii mei si ti-ai da seama ce insemni pt mine!

 

EA:   Sincer, ma intreb….daca plec…incotro o sa o ia viata mea? Pt ca tu ai fost de veghe pe calea mea… Mi-ai luminat calea prea tare… Ai adus atat de multa lumina la fiecare pas pe care l-am facut, incat am vazut si partea din spate, partea urata a lucrurilor frumoase… M-ai insotit de cand viata a inceput sa mi se para reala… Ai fost intotdeauna pe cealalta parte a drumului meu…. dar nu m-ai tinut niciodata de mana, nu m-ai privit niciodata fara sa spui nimic, atat de patrunzator incat sa-mi descoperi inima, sa-mi consolezi tristetile… m-ai privit nepasator de pe cealalta parte a drumului meu si tot ce ai facut, a fost sa-ti continui drumul langa mine, luminandu-l… vb ta, doar ai fost langa mine….. si atat… Dar ai fost…

Ma mai intreb daca raman… esti in stare sa vii sa ma iei de mana?? poti sa traiesti cu adevarat ceea ce ai scris….  si nu doar sa-ti inchipui??? Si eu te-am iubit din inima… Doar ca pe parcurs s-a umplut de sange, de durere…si iubirea nu a mai incaput toata.. Nu fug de suferinta, pt ca o am in inima… pur si simplu nu mai vreau alta… Nu am vrut niciodata doar flori, zambete….. am cautat altceva si tu stii prea bine ce!

O sa-ti spun daca iti dau ocazia sa-mi demonstrezi ca ma iubesti atat de minunat  si nu doar sa-mi spui…

O sa-ti spun daca-ti dau ocazia sa-mi inlocuiesti durerea din inima cu linistea pe care mi-o doresc…. daca iti dau ocazia sa inveti sa ma privesti, sa inveti sa ma tii de mana…

 

EL : Acum 8 ani…Inca o zi trista! “La multi ani!” ar fi trebuit sa fie spus astazi. Nu te voi ierta niciodata! Dar nu regret ca te-am cunoscut, ca te-am iubit…Nu-mi este usor sa stiu ca tocmai TU nu ma mai iubesti…

 

EA :  nu vreau sa mai aud descrieri a  tristetilor tale fara margini…. pt ca le cunosc….le stiu, sunt  minunate… imi starnesc lacrimi si tristeti fara margini… Iarta-ma… cuvintele sunt prea putine…gesturile… nu mai stiu sa le dau semnificatii… Iarta-ma… Sa fii fericit…

 

 

Ori… nobletea sufletului meu!

Mi s-a-ntamplat sa tanjesc dupa cea mai complexa forma de alinare. Sa lupt pentru o poveste, sa vreau cu orice chip sa fac o fapta buna, numai si numai pentru a-mi castiga iertarea…pentru a-mi anula pacatele…si pentru ca dispretuiam profund sa accept cat de singura sunt. Ambitii si intristari nascute din singuratate, m-au aruncat intr-un razboi cu natura, pe care nu aveam cum sa-l castig. M-am increzut in spuse, cum ca, sufletelor pure le este aratata calea… De ce eu, care aveam nevoie de alinare, a trebuit sa alin un suflet… Oare tocmai ca inteleg ce-nseamna alinarea? De ce eu, care am nevoie de ‘cale’ am aratat-o unui biet suflet, care a fost condamnat inca de la inceput? Atatea intrebari… si care-i rostul lor? Ma incarc,  abia acum, cu alinarile pe care le-am primit cu speranta, numai prin simplul fapt ca a existat in viata mea…

 

A existat un suflet care mi-a oferit mai mult decat mi-am imaginat…mari nesfarsite de vise si sperante…  Am incercat sa inlocuiesc gratiile aurii ale custii lui cu ‘iubire’, ‘libertate’ si tot ce am crezut ca e mai bine pentru el…. dar totusi ma intreb daca timpul trecut exista in povestea mea, pentru ca s-a nascut din propriul meu egoism sau pentru ca asa a fost sa fie…

 

Ori…e un ingeras acum! In sfarsit poate zbura… poate atinge acele impliniri sufletesti care i-au fost menite… care i-au fost predestinate.

 

Sper sa ma ierti si sper ca stii, ca atat cat a fost, ai dat noblete sufletului meu….

 

Mica minune…din viata lor

Traim intr-o lume in care performantele se masoara doar in bani. Doar in puterea de  a sfida sentimentele marete, iubirea de familie, care de altfel nu prea mai exista. Doar in numarul si marimea conturilor. In palmaresul burdusit de afaceri extreme, in evenimente de suprafata absolut spectaculoase, care sa ne faca demni de imaginea pe care  ne-o realizam cu un efort minim de inteligenta, doar in mintea noastra.

Nu neg insemnatatea banilor si nici nu ma dezic de exercitiul mintal pe care-l fac spre a-i obtine, dar privesc cu tristete cum asezam pe raftul cu amintiri, nopti de iubire, impliniri pe care si le doreste orice faptura prevazuta cu suflet… Aceasta confuzie de sentimente duce la monstruozitati, iar prin comparatie, superlativele profesionale mi se arata bizare. Deloc merituoase.

Si totusi, in lume s-a infiripat o speranta… a sentimentelor pure, a zambetului unui inger pe pamant. Astazi mi s-a-ntamplat sa ma bucur  pentru minunea ce si-a facut loc in viata lor. Astazi mi s-a-ntamplat sa ma bucur pentru doi oameni (Mari si Florin), dragi sufletului meu, care-si impart onest viata, cu toate tainele si indoielile ei, care amesteca adevarul si onoarea, in felul lor, pentru a face durabil amalgamul fericirii…. si mi se pare o indrazneala mare….

Astazi mi s-a-ntamplat  sa ma bucur. Din suflet. Cu toata inima si fiinta mea. Pentru un cuplu  care isi doreste sa duca mai departe, acele valori morale, acele valori familiale izvorate dintr-o dragoste inalta, in care nu ceri si nu astepti nimic.  Astazi mi s-a aratat capatul acelei carari iscusite ale rabdarii. Si din iubire si rabdare s-a nascut o noua viata. O mica minune (de numai 4 saptamani) care in scurt timp va fi complet absorbita de joaca cu propriile degete de la picioare.

Imi curge prin vene nerabdarea de a-i  vedea, de a ma bucura alaturi de ei. Nerabdarea de a simti mica minune care acum se modeleaza, care prinde conturul unor trasaturi ce s-au unit din iubire.

Sentimente blande mi-au mangaiat acea parte din suflet in care am  crosetat, cu truda si migala, dantelarii de vise si sperante. Am scotocit in cufere prafuite si uitate in inima mea, indesate cu forte si iluzii de alta data… si mi-am dat seama ca ii  invidiez. In cel mai bun si frumos sens cu putinta.

 Sa va fie intr-un ceas bun! Sa fiti sanatosi si fericiti! Toti trei!

 

Un an….1000 de km de iubire!

Cum masori un an din viata ta? In luni? In saptamani? In zile? Poate in ore,  minute sau secunde? 12 luni…..48 de saptamani….365 de zile…..8760 de ore….525 600 de minute….31 536 000 de secunde….

Cum masori anii care trec peste tine? Poate  ii masori in anotimpuri? Sau in vacante? In zile de munca? Poate in numarul evenimentelor pe care le-ai implementat? In ppt-uri, excel-uri, pdf-uri? In bugete? In bani? In realizari? In litri? In metri?

Cum masori un an din viata ta? In bucurii, in tristeti? In oceane de lacrimi? In suferinte? In despartiri? Sau poate in regrete… In amagiri… in riduri? In firele albe pe care le ai acum in par?

De ce sa nu masuram anii care trec peste noi in zambete? Ce spuneti daca ne-am masura viata in…in iubire? De ce nu ne masuram un an din viata in prieteni? In realizarile din familie? De ce sunt mai importante realizarile profesionale decat sufletul nostru ?

Atatea intrebari ….si culmea nu avem raspunsuri pentru nimic, poate nici macar nu mai conteaza, poate nici macar nu le mai gasim sensul…

 

Stiu… persoanele dragi sufletului meu, vor masura anii, pe buna dreptate de acum inainte, in lipsa unor persoane foarte dragi….Un an de cand nu mai e…

Isi vor masura anii in singuratate si dor… inca un an fara nimeni in viata mea… isi vor masura anii in distanta, chin si nesiguranta…inca un an departe de prieteni, departe de casa, departe de visele mele….

Eu imi masor anii in asteptari….in asteptarea acelui lucru bun, frumos din viata … imi masor anii in tot ce a ramas neamplinit pana acum…..in tot ce a ramas nerostit, netrait !

Putem sa nu ne mai masuram anii in norii care se aduna deasupra noastra? Si sa nu ne mai intrebam cine-i cheama? Putem sa-i refuzam, politicos (sa nu se supere) si sa gandim mai frumos (macar astazi…nu stiu cum va fi maine….), sa ne masuram timpul in iubire…in marinimie… fata de lumea asta mare, fata de cei dragi… Iubirea nu este o actiune…iubirea este o stare…Invatati sa spuneti, sa simtiti “iubire”, nu “iubeste!”/”iubeste-ma!”.  “Iubeste!” este apasare…”Iubire” este deja o stare de care am invatat sa ne bucuram impreuna…. ascunsi in casele noastre, cufundati in muzica noastra ascultata in momente speciale….

Stiu! Hai sa ne masuram timpul in iubirea pe care o pastram in suflet pentru cei ce nu mai sunt, sa ne masuram timpul in iubirea ce o purtam lui….chiar daca e departe, sa ne masuram timpul in iubirea pe care o impartasim cu cei dragi ….chiar si de la distanta…sa le multumim ca sunt acolo si nu ne uita….

Hei, pe unde-ti umbla inima? Pe unde-ti cutreiera iubirea? Nu uita….Suntem doar noi si doar asta e, uita de regrete, dezamagiri, ura sau iti vei rata viata….viata merge inainte! nu exista alta cale! Nu in alta zi….ci azi!

 

 

Tu cum/in ce iti masori un an din viata?

La multi ani Pamant, La multi ani Vreme, La multi ani Minuni!

Am vrut sa scriu despre frumos,despre  idei marete,despre sentimente de primavara, despre noile culori si miresme ale noului anotimp care imbogatesc imaginile cartierului in care traiesc, despre cum imbobocesc copacii…Am vrut sa intuiesc continuitatea….continuitatea Vremii…dar nu pot! Am atatea idei si sentimente  incat nu stiu cu ce sa incep…O sa scriu pur si simplu…

 

Ti-ai ascultat vreodata sufletul atunci cand esti singur? Ai auzit, ca si mine, la inceput niste zgomote, framantari fara sens? Cu cat le-am ascultat mai mult si am vegheat asupra lor, zgomotele s-au transformat in silabe, in cuvinte, in propozitii, in fraze, iar mai tarziu au prins conturul unor sentimente…iar framantarile s-au transformat in griji, in temeri, in idei…Te-ai simtit vreodata singur in mijlocul lumii? Ti-ai simtit  inima care incepe sa bata din ce in ce mai tare si apasat? Ai simtit si tu ca viata este o amaraciune dulce, o enigma în care esti obligat sa te implici împotriva cugetului tau? Si ca viitorul nu capata contur ori de cate ori încerci sa te gandesti la el, cu toate visele si dorintele tale ? Te-ai simtit vreodata obosit sa mai intelegi, sa nu vrei sa mai sacrifici timp, sa nu mai vrei sa mai arunci cu anii pentru ca mai tarziu sa cersesti clipe? Suferi si tu pentru ca iti inchipui ca daruiesti mai mult decat primesti? Ai si tu urme adanci scrijelite pe suflet si astepti Minuni, ca  si mine? Oare asta-i rasplata si menirea noastra pe pamant?

 

Eu una, simt cateodata ca ma joc cu vieti….inclusiv cu viata mea! Ma simt vinovata fata de multa lume, sau poate de toata lumea asta mare! Ma simt vinovata si de oamenii pe care nu-i cunosc! Am momente cand ma simt prea josnica pentru a da piept cu lumea…. Cate sentimente iti ofera Viata! Da, sentimentele traite in taina au o voluptate de neatins in raport cu cele impartasite si traite  fara oprelisti… La inceput nu stiam ca tainuirea lor aduce cu sine si umbra vinovatiei, care incet incet te face sa te ascunzi de lume, in loc sa-i impartasesti ceea ce te face fericit. Sa poti tipa în voie ….ca simti! Am momente cand gandurile imi genereaza adevarate furtuni de gandire si imaginatie. Am clipe (care mi se par firesti) de revolta, de oboseala in a pastra vii sperante care se incapataneaza sa ramana fantezii. ..

Simti si tu cand gresesti? Da , eu stiu… Am gresit mult. Si nu o sa incerc sa ma scuz spunand ca a fost din nestiinta, sau din dorinta de a incerca o pista pe care o sa stiu ca nu trebuie sa o mai urmez vreodata. Cu toate ca mi-ar fi mai usor. Pur si simplu le recunosc…si ma zbat sa le indrept…platesc si acum multe dintre ele…

 

Cum iti pot arata tie, Viata, ca sunt capabila de sentimente mai bune, de fapte mai bune, mai frumoase? Cum iti pot arata tie, Pamant, ca pot fi la fel de creativa ca si tine? La fel de creativa ca si nuantele, culorile naturii tale? Cum ma pot bucura, Minune a sufletului meu, de sentimentele tale care ma fac sa zbor? Cum? Cum pot face toate astea, cand sufletul meu plange? Lume, cum poti iubi un suflet care plange? Cum?… Dar in acelasi timp multumesc… Va multumesc (tie Viata, tie Pamantule, tie Minune a sufletului) ca mi-ati aratat si bune si rele, pentru ca altfel nu le puteam deosebi…Iti multumesc(tie Viata), pentru franturile de fericire, iti multumesc (tie Minune a sufletului) pentru franturile de implinire pe care mi-ai ingaduit sa le simt, iti multumesc (tie Pamantule) pentru ca mi-ai gasit si mi-ai daruit un loc in inima ta…de asta…

 

Astazi m-am hotarat sa celebrez Pamantul, Vremea (timpul), Viata, Minunile,….sa ma inchin in fata lor ca in fata unor adevarate zeitati. Sa le multumesc pentru vartejul de sentimente, de intamplari fericite sau nu, pe care mi le-au oferit pana acum. Vreau sa multumesc acelor fiinte, lucruri si fapte marunte care imi rup ritmul respiratiei atunci cand cred ca totul e ascuns in incaperea aceea ferecata din suflet…La multi ani, Pamant, La multi ani, Vreme, La multi ani, Minuni!

 

Cuvinte… simple cuvinte adunate, impletite cu sentimente si transformate in sufletul meu. Asa sunt eu! O nebuna care alearga dupa fantezii, care crede ca cele mai frumoase lucruri ar putea fi adevarate…intr-o zi! O data de mult, cineva mi-a zdruncinat lumea perfecta, spunandu-mi ca orice lucru frumos sau urat, are un sfarsit. Am fost dezamagita (din prisma lucrurilor frumoase) sa realizez, ca avea dreptate…asa ca inchei aici cerandu-mi/ti iertare, multumindu-mi/ti si rugandu-ma/te sa am/ai rabdare…toate la timpul lor…