Un an….1000 de km de iubire!

Cum masori un an din viata ta? In luni? In saptamani? In zile? Poate in ore,  minute sau secunde? 12 luni…..48 de saptamani….365 de zile…..8760 de ore….525 600 de minute….31 536 000 de secunde….

Cum masori anii care trec peste tine? Poate  ii masori in anotimpuri? Sau in vacante? In zile de munca? Poate in numarul evenimentelor pe care le-ai implementat? In ppt-uri, excel-uri, pdf-uri? In bugete? In bani? In realizari? In litri? In metri?

Cum masori un an din viata ta? In bucurii, in tristeti? In oceane de lacrimi? In suferinte? In despartiri? Sau poate in regrete… In amagiri… in riduri? In firele albe pe care le ai acum in par?

De ce sa nu masuram anii care trec peste noi in zambete? Ce spuneti daca ne-am masura viata in…in iubire? De ce nu ne masuram un an din viata in prieteni? In realizarile din familie? De ce sunt mai importante realizarile profesionale decat sufletul nostru ?

Atatea intrebari ….si culmea nu avem raspunsuri pentru nimic, poate nici macar nu mai conteaza, poate nici macar nu le mai gasim sensul…

 

Stiu… persoanele dragi sufletului meu, vor masura anii, pe buna dreptate de acum inainte, in lipsa unor persoane foarte dragi….Un an de cand nu mai e…

Isi vor masura anii in singuratate si dor… inca un an fara nimeni in viata mea… isi vor masura anii in distanta, chin si nesiguranta…inca un an departe de prieteni, departe de casa, departe de visele mele….

Eu imi masor anii in asteptari….in asteptarea acelui lucru bun, frumos din viata … imi masor anii in tot ce a ramas neamplinit pana acum…..in tot ce a ramas nerostit, netrait !

Putem sa nu ne mai masuram anii in norii care se aduna deasupra noastra? Si sa nu ne mai intrebam cine-i cheama? Putem sa-i refuzam, politicos (sa nu se supere) si sa gandim mai frumos (macar astazi…nu stiu cum va fi maine….), sa ne masuram timpul in iubire…in marinimie… fata de lumea asta mare, fata de cei dragi… Iubirea nu este o actiune…iubirea este o stare…Invatati sa spuneti, sa simtiti “iubire”, nu “iubeste!”/”iubeste-ma!”.  “Iubeste!” este apasare…”Iubire” este deja o stare de care am invatat sa ne bucuram impreuna…. ascunsi in casele noastre, cufundati in muzica noastra ascultata in momente speciale….

Stiu! Hai sa ne masuram timpul in iubirea pe care o pastram in suflet pentru cei ce nu mai sunt, sa ne masuram timpul in iubirea ce o purtam lui….chiar daca e departe, sa ne masuram timpul in iubirea pe care o impartasim cu cei dragi ….chiar si de la distanta…sa le multumim ca sunt acolo si nu ne uita….

Hei, pe unde-ti umbla inima? Pe unde-ti cutreiera iubirea? Nu uita….Suntem doar noi si doar asta e, uita de regrete, dezamagiri, ura sau iti vei rata viata….viata merge inainte! nu exista alta cale! Nu in alta zi….ci azi!

 

 

Tu cum/in ce iti masori un an din viata?

La multi ani Pamant, La multi ani Vreme, La multi ani Minuni!

Am vrut sa scriu despre frumos,despre  idei marete,despre sentimente de primavara, despre noile culori si miresme ale noului anotimp care imbogatesc imaginile cartierului in care traiesc, despre cum imbobocesc copacii…Am vrut sa intuiesc continuitatea….continuitatea Vremii…dar nu pot! Am atatea idei si sentimente  incat nu stiu cu ce sa incep…O sa scriu pur si simplu…

 

Ti-ai ascultat vreodata sufletul atunci cand esti singur? Ai auzit, ca si mine, la inceput niste zgomote, framantari fara sens? Cu cat le-am ascultat mai mult si am vegheat asupra lor, zgomotele s-au transformat in silabe, in cuvinte, in propozitii, in fraze, iar mai tarziu au prins conturul unor sentimente…iar framantarile s-au transformat in griji, in temeri, in idei…Te-ai simtit vreodata singur in mijlocul lumii? Ti-ai simtit  inima care incepe sa bata din ce in ce mai tare si apasat? Ai simtit si tu ca viata este o amaraciune dulce, o enigma în care esti obligat sa te implici împotriva cugetului tau? Si ca viitorul nu capata contur ori de cate ori încerci sa te gandesti la el, cu toate visele si dorintele tale ? Te-ai simtit vreodata obosit sa mai intelegi, sa nu vrei sa mai sacrifici timp, sa nu mai vrei sa mai arunci cu anii pentru ca mai tarziu sa cersesti clipe? Suferi si tu pentru ca iti inchipui ca daruiesti mai mult decat primesti? Ai si tu urme adanci scrijelite pe suflet si astepti Minuni, ca  si mine? Oare asta-i rasplata si menirea noastra pe pamant?

 

Eu una, simt cateodata ca ma joc cu vieti….inclusiv cu viata mea! Ma simt vinovata fata de multa lume, sau poate de toata lumea asta mare! Ma simt vinovata si de oamenii pe care nu-i cunosc! Am momente cand ma simt prea josnica pentru a da piept cu lumea…. Cate sentimente iti ofera Viata! Da, sentimentele traite in taina au o voluptate de neatins in raport cu cele impartasite si traite  fara oprelisti… La inceput nu stiam ca tainuirea lor aduce cu sine si umbra vinovatiei, care incet incet te face sa te ascunzi de lume, in loc sa-i impartasesti ceea ce te face fericit. Sa poti tipa în voie ….ca simti! Am momente cand gandurile imi genereaza adevarate furtuni de gandire si imaginatie. Am clipe (care mi se par firesti) de revolta, de oboseala in a pastra vii sperante care se incapataneaza sa ramana fantezii. ..

Simti si tu cand gresesti? Da , eu stiu… Am gresit mult. Si nu o sa incerc sa ma scuz spunand ca a fost din nestiinta, sau din dorinta de a incerca o pista pe care o sa stiu ca nu trebuie sa o mai urmez vreodata. Cu toate ca mi-ar fi mai usor. Pur si simplu le recunosc…si ma zbat sa le indrept…platesc si acum multe dintre ele…

 

Cum iti pot arata tie, Viata, ca sunt capabila de sentimente mai bune, de fapte mai bune, mai frumoase? Cum iti pot arata tie, Pamant, ca pot fi la fel de creativa ca si tine? La fel de creativa ca si nuantele, culorile naturii tale? Cum ma pot bucura, Minune a sufletului meu, de sentimentele tale care ma fac sa zbor? Cum? Cum pot face toate astea, cand sufletul meu plange? Lume, cum poti iubi un suflet care plange? Cum?… Dar in acelasi timp multumesc… Va multumesc (tie Viata, tie Pamantule, tie Minune a sufletului) ca mi-ati aratat si bune si rele, pentru ca altfel nu le puteam deosebi…Iti multumesc(tie Viata), pentru franturile de fericire, iti multumesc (tie Minune a sufletului) pentru franturile de implinire pe care mi-ai ingaduit sa le simt, iti multumesc (tie Pamantule) pentru ca mi-ai gasit si mi-ai daruit un loc in inima ta…de asta…

 

Astazi m-am hotarat sa celebrez Pamantul, Vremea (timpul), Viata, Minunile,….sa ma inchin in fata lor ca in fata unor adevarate zeitati. Sa le multumesc pentru vartejul de sentimente, de intamplari fericite sau nu, pe care mi le-au oferit pana acum. Vreau sa multumesc acelor fiinte, lucruri si fapte marunte care imi rup ritmul respiratiei atunci cand cred ca totul e ascuns in incaperea aceea ferecata din suflet…La multi ani, Pamant, La multi ani, Vreme, La multi ani, Minuni!

 

Cuvinte… simple cuvinte adunate, impletite cu sentimente si transformate in sufletul meu. Asa sunt eu! O nebuna care alearga dupa fantezii, care crede ca cele mai frumoase lucruri ar putea fi adevarate…intr-o zi! O data de mult, cineva mi-a zdruncinat lumea perfecta, spunandu-mi ca orice lucru frumos sau urat, are un sfarsit. Am fost dezamagita (din prisma lucrurilor frumoase) sa realizez, ca avea dreptate…asa ca inchei aici cerandu-mi/ti iertare, multumindu-mi/ti si rugandu-ma/te sa am/ai rabdare…toate la timpul lor…

Gugii mei

Inainte sa incep sa scriu, am cautat cateva informatii despre vecinii mei, care si-au facut casuta (fara aprobari, chirii, fara alergaturi, fara griji….si culmea atat de bine primiti) chiar intre aerul meu conditionat si pervazul peretelui de la bucatarie…Nu am gasit mare lucru, decat ca perioada de incubatie dureaza 14 zile si mama isi adaposteste puii inca vreo 10… Am mai gasit articole despre cum cantecul lor ii deranjeaza pe unii de la 6 dimineata si le intrerupe somnul, iar aceasta imprudenta din partea lor, le-a atras denumiri satanice si ura…Oameni care fac schimb de replici dure pe acest subiect ! Dar am gasit si oameni care sunt iubitori si exact in aceeasi situatie ca a mea, cu aceleasi temeri ca ale mele… 

Nu o sa scriu despre asta, nu am pareri despre parerile colegilor de net care s-au hotarat sa scrie despre cum ii vad ei pe vecinii mei…ci o sa scriu cum ii vad eu…Cu ceva vreme in urma am fost si eu deranjata, oarecum, de cantecul lor .Ma gandeam ca e « cumva » sinistru sa cante exact la fereastra mea, la ore fixe…Ma gandeam ca e un semn, ca urma sa se intample ceva groaznic…pana cand intr-o zi, stand la masa din bucatarie, mi-a atras privirea el…statea cu un bat in cioc, pe instalatia de aer conditionat. M-am ridicat sfioasa si m-am apropiat. El aducea grijuliu crengutele firave, iar ea le aranja cu dragoste, incercand sa dea forma celui ce se putea numi peste cateva zile « un cuib ». I-am indragit pe loc, le-am urmarit jocul lor in zbor…Chiar sunt capabili de mai multa dragoste si afectiune decat multi oameni din jurul nostru…Sincer, SUMMIT-ul pe care televiziunile se bat, viata politica romaneasca, sau alte subiecte importante pt tara asta nu sunt atat de relevante pentru mine, fata de faptul ca doi gugi au hotarit sa-si faca cuib in fata geamului meu… si sincer faptul ca sunt martora in direct a unui soi de afectiune intre 2 parteneri si faptul ca sunt martora unei iubiri neconditionate fata de propria progenitura (subiect care ar putea face obiectul unui studiu avansat de sociologie si comportament) imi starnesc un sentiment bland de liniste ce-mi mangaie sufletul. Am vrut si mi-am urmat sentimentul matern care mi l-au trezit aceasta pereche de gugi (gugustiuci).Am inceput sa-i hranesc in fiecare dimineata, dar cu toate boabele bine intentionate asezate cu grija si drag pe instalatia de aer conditionat…i-am indepartat. Veneau toate pasarelele (din cartier, cred), iar lucrul asta i-au facut sa evite cateva zile fereastra mea. Am avut regrete… chiar ma obisnuisem si-mi lipseau, imi lipsea zarva facuta de vecinii mei. 

Dupa 3 zile in afara Bucurestiului, prima mea grija cand am deschis usa casutei mele, a fost sa vad daca s-au intors vecinii mei dragi ! Si, surpriza ! Cuibul era déjà construit si ea se instalase mandra, avand in grija 2 oua mici albe…Acum i-am botezat : Bebita si Sufletica ! Le dau neata’ in fiecare zi cand ma indrept somnoroasa spre aragaz sa-mi fac cafeaua. Am grija sa vorbesc cu ei in mod regulat, sperand sa se obijnuiasca cu vocea mea…nu vreau sa-i sperii si cu atat mai mult nu vreau sa le fac rau ! Ca sa ii deosebesc, i-am picurat lui Bebita, un strop de oja rosie pe codita…pentru ca fac cu schimbul la cuib…Sper sa ma ierte…Sunt un exemplu pentru noi…Amandoi sunt capabili de sentimente materne si amandoi vegheaza asupra outelor mici si albe….Au grija ca fiecare sa aiba o jumatate de zi libera….Atunci cand celalalt apare, se bucura din plin de clipele petrecute impreuna. Canta, zboara, se joaca si apoi revin manati de sentimentele materne…Sunt asa frumosi…Cantecelul lor a devenit ceva obisnuit, la fel ca bautul cafelei dimineata. Daca nu i-as mai auzi…chiar mi-as face griji !

Asa ca dragilor, nu sunteti singuri, povestile noastre seamana, simtim la fel, avem aceleasi intrebari, aceleasi griji, ba chiar le invidiem libertatea si afectiunea lor neconditionata….Sunt minunati !