“De ce scrii?”, intrebi? Oare nu ti-ai dat seama pina acum? Scriu pentru ca nu pot sa ma exprim altfel, scriu pentru ca e singurul lucru care ma ajuta sa dau frau liber emotiilor, gindurilor care ma macina, pentru ca urasc falsitatea, pentru ca vreau sa spun tot si nimic prin niste cuvinte simple, pentru ca libertatea nu e a mea, pentru ca m-am saturat de prizonieratul asta intr-o lume fara rost, masinala, cu miscari de robot, aceleasi zi dupa zi, pentru ca vreau sa iubesc, sa plang , sa rad , sa strig, sa urlu in gura mare, vreau sa ma auda toti, vreau sa-mi impartaseasca trairile, senzatiile care ma incearca de cate ori ating tastatura… Scriu pentru ca e singurul lucru care imi mai ramine de facut… Cind iti vorbesc in scris nu-mi caut cuvintele, nu le chem., nici macar nu le gindesc.
Te-am asteptat…de citeva luni te tot astept sa te reintorci…sa fii iar tu…te-am asteptat in lumina vie si calda a sfirsitului de august, te-am asteptat in soarele blind dintr-o toamna a vietii mele,te-am asteptat sub picurii grei ai ploilor de toamna, te-am asteptat afara in frigul necrutator al unui noiembrie rece incalzit fiind numai de amintirile ce au fost sa fie ale noastre cindva. M-am trezit sa vad fiecare rasarit al acestei toamne si am alergat dupa fiecare apus sub puterea amintirilor de vis asteptind sa te regasesc.M-am rugat la fiecare frunza ce se legana alene spre pamant sa mi te readuca, pana cand nu am mai avut frunze la care sa ma rog. Am adunat nenumarate nopti de nesomn asteptand sa-mi dai un semn. Si am asteptat… Ti-am aparut de atatea ori in cale aducindu-ti zimbetul pe buze, ti-am vegheat cu gindul in fiecare noapte somnul, incercind sa ti-l fac cat mai senin, ti-am tinut imaginar de atitea ori mina pe inima rugindu-ma sa ti-o incalzeasca iar…Te-am iubit cu sufletul de copil, cu toata pasiunea mea, sperind ca te vei intoarce si am asteptat, insufletit de amintirea ta.
In tot acest timp, m-am hranit doar cu firimiturile de afectiune pe care mi le aruncai: un zimbet, o strangere de mana, o imbratisare scurta, un sarut apatic, o intalnire furata…continuind sa te astept sa reapari…In felul acesta a trecut o toamna pe care nu am vazut-o din cauza lacrimilor de ciuda, de dor si de teama de a te pierde, care imi umpleau ochii si imi inecau sufletul. Si in tot acest timp erai linga mine, dar totusi atit de departe…sufletul iti era plecat, obosit si satul de mine… Iar eu m-am incapatinat sa ramin acelasi, in speranta ca atunci cind te vei reintoarce ma vei recunoaste.
M-am trezit doar cind a venit frigul, cind am simtit gerul patrunzator pe strada ta pe care te asteptam, cind lacrimile mi-au ramas inghetate pe obraji… Tu continuai sa ma iei de mana, sa-mi saruti buzele, sa-mi vorbesti, sa ma imbratisezi, sa ma imbarbatezi, sa ma umilesti, sa ma alungi, sa ma faci sa sufar, sa ma pedepsesti… Nu mai erai tu care mi-a facut sufletul sa se deschida iubirii. Acum mina iti era rece, buzele iti erau fara pasiune, imbratisarile fara suflet, vocea alteia. Doar eram acelasi doar ca aveam ochii blegi privind pierduti in vara din care venisem.
Acum, amintirea ta imi da curajul sa incep sa pun cate un pas inaintea celuilalt si sa ma indepartez de aceasta varianta gresita a ta, incercand sa mi te pastrez in suflet asa cum erai cand te-am cunoscut. Acum, pofta mea de viata este mai mare pentru a-mi mai tine de foame firimiturile aruncate de tine, acum frigul este prea puternic pentru a-mi mai fi de ajuns imbratisarile tale lipsite de caldura… Iar tu? Tu te-ai pierdut cu ultima raza a soarelui de vara…
Nu te mai astept, nu mai sper sa te reintorci, nu mai visez sa te regasesc, nu-mi mai fac iluzii ca ma vei mai cauta pentru ca nu voi mai fi de gasit!
Stii ce-ai pierdut, nu?! Te-as fi iubit o vesnicie, asta nu pentru ca ma invatasem a te iubi, ci pur si simplu pentru ca erai destinata sa-mi fii, sufletul meu pereche! Si inca nu ai aflat ca iubirea asta de care tot fugi este singurul lucru care poate fi impartit la infinit fara sa se micsoreze?!

………………………………………………………….

“Tu strigi catre viata, eu strig catre moarte!
Tu cumperi sperante, eu cumpar dureri!
Tu cauti doar zi, eu caut doar noapte,
Dam clipe in schimbul atator amagiri.

Si vreau uneori un minut de iubire
Sa uit tot ce-i trist si sa uit sa mai plang.

Striveste-mi lacrima-ntre gene
Striveste-mi ultimul sarut!…”

… ce va fi, va fi!

Te vreau pe tine. “Pe cine?”, te intrebi tu cu siguranta. E intrebarea pe care mi-o pun si eu de atita timp, din prima zi in care te-am cunoscut si am stiut că tu esti. “Eu sunt ce?”, ai sa intrebi tu. Sigur, nu stiu ce, poate femeia cea mai apropiata de visele mele. A inceput atunci cea mai minunata, si-n acelasi timp, cea mai dificila, parte a vieţii mele, intre iubirea ta deschisa uneori ca o fereastra şi plecarile tale, fericire neconditionata si tristete absoluta. Undeva, la mijloc, este iubirea mea, mereu atenta, la pinda, nici nu mai stiu ce vroiam de fapt, sa nu pleci sau sa nu sufar atit atunci cind pleci, pentru ca mereu am stiut ca plecarile tale sunt inevitabile. Uneori dispareai de linga mine fara sa ma paraseti, alunecai din iubire in lumea aceea a ta care nu ma cunostea si care nu ma dorea in ea. Imi era atit de greu sa inteleg pentru ca functionam atit de diferit, atit de greu să imi creez alt sistem din care sa te inteleg pentru ca a intelege inseamna exact ce era mai dureros, sa accept plecarile tale. Alternativa era sa plec definitiv, eu sa plec, sa incerc sa te uit, sa inchid eu fereastra in plina iubire. Imposibil, asa ca putin miseleste am asteptat sa se iveasca dorinta ta, care sa te faca, sa te ajute, sa ma parasesti. Inţelegi? Atunci cind iubesti, nu te gindesti la nimic decit la iubire, nu vezi ce se intimpla in jur, viata e concentrata in sentimentul pe care il traiesti, pot sa treaca pe linga tine orice promisiuni, tu nu le vezi! Dar ai inceput sa te obligi (oare?, sau asa esti tu?) sa vezi in jur barbati care treceau, indiferenti sau interesati de tine, dar cum ai fi putut pleca doar pentru o noapte? Sau poate doar fabulez, ca in acea noapte de Sfintul tau, cind ai disparut fara urma, fara sa-ti pese de mine. Venisem sa-ti spun “La multi ani, te iubesc, Sfinta mea, pentru tine m-am intors… Doar pentru tine!”. Tie ti-a fost doar sa-ti fie tie bine, sa nu te intereseze altceva. Dar ce conta sa dai un semn cind egoismul tau cerea ceva mult mai puternic: fructul oprit al adulterului!
E dimineata Anului Nou… Eu sint singur. Singur si trist. Iti repet la infinit: “Marita-te cu mine!”. Dar tu nu auzi, nu vrei sa intelegi… Ai putea schimba totul atit de usor. Dar esti prea orgolioasa, prea LASA! Oricum, LA MULTI ANI, IUBIREA MEA! Speranta ramine inca… EU nu am voie sa te sun, sa te caut! Doar EU. Restul… La multi ani!

Si cind durerea e prea mare, eu incep sa pling amarnic… Doar lacrimile imi mai pot da speranta ca voi fi inteles, ca voi suride si ca imi voi gasi locul acela pe care il caut de mii de ore de disperare…Dar de ce ingenuncheaza mereu sufletul meu atit de incercat de tristeti dezumanizante? Sunt lipsit de vointa? Chiar n-am puterea sa lupt, cu dintii zdrobindu-se unii pe altii, cu capul aparat de miini? Nu, n-am putere, si sunt las… Ma las doborit dintr-o lovitura si, in loc sa ma ridic sa ripostez, eu ramin acolo, jos, umilit, injosit de Eu-l tau, si incep sa pling amarnic caci durerea e prea mare… Cred ca imi place la nebunie cind sunt cuprins de melancolie, si cred ca imi place si mai mult cind ma lamentez, aducind negresit toate explicatiile posibile si imposibile ca sa imi sustina starea deplorabila, uneori impusa chiar de mine insami, rezultind un paradox care efectiv ma innebuneste. Vezi, R, iubire, aveai dreptate! Da, numai eu sunt vinovat pentru ratacirile lungi prin marea de nesiguranta… Greu imi mai este oftatul! Sint propriul meu calau si nimeni nu are cum sa ma ajute, decit eu insami. Dar de ce nu pot, ochi caprui? Raspunde-mi, te rog, de ce nu pot?! Vreau sa stiu exact de ce imi ingenunchez voit sufletul?… Cum ma vindec, R, de tine, de iubire?
Si cind durerea e prea mare, eu incep sa pling amarnic… Doar lacrimile imi mai pot da speranta ca voi fi inteles, ca voi suride si ca imi voi gasi locul acela pe care il caut de mii de ore de disperare…
Am mers prea departe cu lumea mea virtuala. Ma izbesc de zidul de nedarimat al
realitatii, ca de obicei. Si tu, R, esti de vina, intr-un fel. De cind nu mai sint cu tine, eu nu mai pot visa cum visam… Am crezut ca tu esti solutia si am avut dreptate. Din nefericire, eu am visul lipit de Eu-ul meu interior si nu ma pot schimba, oricit m-ai tortura, iubito! Pina miine, totusi, iubire, vine noaptea si-mi vei sopti numele la ureche:“Dudu, Dudu”, in ecouri, si voi naviga intre doua lumi paralele asteptand speriat deznodamintul… Nu stiu cat timp imi voi mai putea ingenunchea sufletul… Iar cind iti va fi dor de mine amintesteti un singur lucru… ca m-ai lasat sa plec!

Intuneric…bezna…imi las ochii sa se obisnuiasca dar nu zaresc nimic doar negru,liniste,tacere… ascult atent dar nu aud nimic, decit gindurile mele…sint singur, pasesc, lovesc ceva, e rece, e ud, e un perete, colturi, poate o stinca. Incep sa merg, peretele, oare unde duce?!, pasii mei se aud tot mai tare ca un ecou, un fosnet, o picatura, de apa sau de viata…Ma grabesc sa descopar de unde se aude, alerg…Pasii mei nu stiu spre ce se indreapta, dar urmeaza mereu peretele umed…este o liniste bizara, ma misc greu ca si cind aerul si-ar fi modificat densitatea si ma opreste sa inaintez. Deodata ochii incep sa ma usture, capul sa-mi vijiie ametitor. O schimbare, zaresc o flacara si umbre, totul capata contur, peretele este o pestera…sunt singur…privesc in jur, nu zaresc iesirea, nu zaresc intrarea, un cerc s-a inchis, am ramas doar eu si puternicul sentiment de pierzanie intr-un spatiu prea mic…Se apropie din ce in ce mai mic, ridic ochii, nu reusesc sa vad unde se termina, parca ar fi un tunel!? Daca as putea sa ma catar!…Ah, dar nu pot, este imposibil, daca as putea sa zbor!, dar nici asta nu este uman…Ginduri, navala de idei ce nu iti dau solutii, trairi, navala de sentimente coplesitoare ce te afunda in propria nefericire si senzatie de neputinta, lacrimi inutile…Inchid ochii acum, caut intunericul de care fugeam…linistea, imi ridic fata, picura. Ce racoare placuta!? Ploua…deschid ochii, cit de senin este cerul?!… M-am trezit intr-un cimp rosu, plin de trandafiri (chiar, iti mai plac trandafirii rosii?), e un miros placut de vara… Raze calde de soare. Si rid, pling, alerg, alerg catre sentimentul de siguranta, de implinire…Alerg spre tine…Cit de placut adie vintul, imi place sa alerg si-mi imi este bine. Zaresc multa lume, tu esti acolo, cu ei, sint multi, toti sunt veseli, intind miinile spre voi, spre tine, in curind voi fi acolo si sint bucuros ca si voi…Alerg tot mai repede si… Ce s-a intamplat?! Ridic ochii dar ce vad?! Intuneric si bezna. Imi las ochii sa se obisnuiasca, dar nu zaresc nimic, doar negru si liniste si tacere… Ascult atent dar nu aud nimic, decit gindurile mele si imaginea ta, sunt de fapt singur…Pasesc, lovesc ceva…e rece, e ud, e un perete, colturi…poate o stinca…incep sa merg… Incotro? Catre tine? Da,da,da, vreau!!! Rid… Dar vai, e drumul gredit. O iau de la capat. O sa reusesc, sint sigur. Sint singur… Nu mai vreau intuneriiiiic!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Incep cu sfirsitul… Am ramas surprins sa vad ca te-a marcat totusi ceva in ultimele zile! Am fugit de la ultima strigere de mina departe de tine, departe de lumea aia care n-o mai suportam. Sint foarte departe si totusi… Ma marcheaza totul, ma gindesc la multe si, la naiba, toate au un numitor comun. Am fugit sa pot trai, sa pot minca, sa pot respira, sa pot gindi la ceea ce am de facut. In mare, stiu…Cu sau fara tine, viata mea mea trebuie sa se schimbe… Si se va schimba, asta mi-o garantez! Am planuit totul. Imi trebuie doar curajul de azi si nu surprizele de mine. Tu nu mai esti, dar am ramas Eu. Si poate ca Timpul ma ajuta!
Si am mai fugit ca sa ma pot tine de promisiune si sa pot plinge fara sa-mi fie rusine ca iubesc! Si am mai fugit sa pot asculta si fredona fara sa realizez tonalitatea ridicata melodia: “CAN’T HELP FALLING IN LOVE”. Stii refrenul? “Wise men say, only fools rush in / But I can’t help falling in love with you / Shall I stay, will it be a sin / If I can’t help falling in love with you? \ Like a river flows surely to the sea / Darling, so it goes, some things were meant to be / Take my hand, take my whole life too / For I can’t help falling in love with you. (Elvis). L-am luat dupa coperta CD-ului!
Am citit de citeva ori ceea ce ai scris… Sa invat eu?! Sa inveti tu?! Cred ca amindoi… Cred ca omiti un lucru esential: ca daca esti ceea ce esti astazi sint si eu “vinovat”! Mi-am propus sa-ti scriu. Initial nu am vrut sa-ti trimit vreun rind… Sincer, m-a surprins ca ai scris azi… Si iti multumesc! Pentru tot! Asadar… urmareste-ma!

Am oprit cuvintul dintr-un vint de ginduri si s-a ratacit in soapta linga sufletul lui smulgindu-ma pe mine, pentru totdeauna din vis si aducindu-ma in cruda realitate a gindului rau, a consecintei. As vrea sa opresc Timpul si sa invatam amindoi sa iubim… o secunda doar… atat as vrea… sa te mai iubesc, sa-ti daruiesc iubire si sa fiu iubit. Ce ironie, ce formula durerosa “Nu te mai iubesc!”. Sa te privesc, sa te mingai, sa ne contopim lacrimile in sarut si sa ne inecam in oceanul de vise si de dezamagiri reflectat in ochii nostri fara a ne avea, fara a stii ce va fii maine, nici macar peste o secunda.
Vreau sa te am Timp dupa Timp, dar parca tocmai Timpul nu ne mai vrea, acelasi cu care te-ai aliat Tu. Ne opreste pe buzele inghetate amintirea ultimului sarut si ne lasa sa traim din amintiri dureroase. Printre amintiri si imagini cu tine am sa opresc cuvintul, cuvintul transformat in “tot ce vreau e sa ma despart de tine!” care m-a facut sa plec si ma va biciui in fiecare secunda cu incertitudini, lacrimi, dureri si regrete.
Se topesc incet pe buze lacrimi inghetate si fiecare lacrima este cuvint izvorit din amintire, sarut ratacit din ginduri. Se opresc inghetate pe obraz nedorind sa sarute buze ce au inselat, buze ce au zambit pentru un ideal mincinos. Dar coboara din iubire si nu doresc sa plece. Fiecare lacrima este o litera, o amintire a unui vechi cuvant uitat … “Te iubesc”. Oare o sa pot vreodata sa mai iubesc la fel?
De ce ma minti? Am sa ma supun unei pedepse, dar nu pot sa-mi fac mai rau de atit… M-am trezit si viata nu ma lasa sa delirez mai mult! Timpul ma recheama in present, asa cum ma chemai si tu dar fara sa te ascult. Si trebuie sa pasesc in zi, cu tine, fara tine, mult mai puternic decit am fost pina acum. E drumul greu dar nu ma pot lasa in seama ranilor singerinde. Durere, doar atat simt, durere. Durere pentru tine, pentru mine, pentru ca am pierdut fantasma. Doar atat a fost iubirea mea: o fantasma tremurinda, care se pierde acum in amintiri, si revine sa ma bintuie cind te revad in vis, cind te simt in gind tremurind cu un sarut sincer pe buzele mele. De ce simt ce simt acum? De ce simt ca fara tine nu am nimic, si totusi nu te mai vreau in viata mea? Unde sunt eu., unde esti tu ? Ai aparut ca un vis si ai disparut ca o fantasma din fata focului. Ti-a fost frica, sau poate ai vrut doar sa iesi din viata mea, nefiind in stare sa-ti tii promisiunile?!… Sau a fost acel mic virus caracterial care ti-a afectat singele si creierul: placerea de a insela dintr-un regulat moment intr-altul… Am ras atunci cind te-am iertat, tocmai pentru a plinge acum. Am mintit cu zambetul pe buze si am iubit mintitind in fiecare secunda.Cand am sa reusesc sa invat sa iubesc? “Stiu sa te iubesc”… mi-ai spus nu de mult… M-ai mintit, m-ai amagit, m-ai umilit… Ti-ai planuit totul, in cel mai mic amanunt, ti-ai controlat faptelele, gesturile, sentimentele… Ti-ai construit replica, ti-ai regizat retragerea. Sincere felicitari. Dar ai uitat ceva… Te-ai jucat de-a Dumnezeu! Stiu, te-ai dus la Biserica si te-ai rugat pentru iertarea pacatelor, dar ai uitat ceva, un mic amanunt important al relatiei noastre. O sa ti-l aduca aminte Timpul.
Acum simt o dorinta si iar o dorinta, niciodata iubire, pentru ca pentru a iubi am nevoie de cineva care sa-mi atinga sufletul. Si tu ai stiut atat de bine sa te preface in ultimul an, ai stiut atat de bine cat de insetat este visul meu de a te stii aproape sit e-ai razbunat … Ai trait linga mine, ai mimat placerea doar asteptind momentul casapirii. Iar eu, un fraier lunatic indragostit nu am simtit nimic! Am dormit cu gindul ca “ma iubesti mai mult decit pe tine”!
Am scapat de povara, dar m-a ingreunat durerea… dezamagirea… nelinistea… Cine sunt eu? Cine esti tu, ideal pierdut? Ideal pierdut langa ape involburate, ca singele meu plin de dorinta. Vis frumos cazut din stele peste cerul gindului, peste dorinta pamintului. Tremur. De ce? De frica? Ce este frica ? Frica este iubirea. Mi-e frica sa nu te ating, pentru ca nu vreau sa-mi dau seama ca esti ceva ce nu exista. Ce esti tu? Vis in noapte, o femeie sovaielnica ce arunca dorinte si soapte printre stele, printre fecioare false si duplicitare? E tirziu… Vreau sa dorm, sa pot uita de sufletul meu pereche…Care a fost si nu mai este! Mai pot salva ceva?! Doar pe mine!